Gândurile unui singuratic

Sunt singur. Da, exact!, ai citit bine, singur.

Sunt singur-cuc, oarecum. Poate că te miră rândurile astea, dar asta-i cumva situația și nu m-am ascuns niciodată de adevăr sau realitate. Spun lucrurilor pe nume mereu, dau cu sare pe rană, poate că se vindecă mai repede.

Sunt singur și, poate, un biet cerșetor de atenție. Dacă asta crezi și tu, și chiar s-ar putea să ai dreptate – vom vedea curând, nu neg, dar tu, te rog, tu oprește-te acum și aici din citit și mergi în pace, să fii sănătoasă, articolul ăsta nu-i pentru tine. Dreptatea e pentru tine, lasă-mi mie liniștea și du-te în treabă!

Sunt singur. Singur mă simt mai ales când ies cu alții în grup simt că sunt deseori în plus sau că nu acolo mi-e locul, că nu acolo mi-e treaba și nici liniștea, dimpotrivă. Nu mă simt deloc singur când rămân doar eu cu mine, sau cu o persoană apropiată de sufletul meu, în solitudine mă simt bine și probabil ăsta este unul dintre motivele pentru care să simt singur când sunt împreună cu ceilalți. Cu mine pot sta ore de-a rândul și nu mă satur, nu mă plictisesc,  doar foame mi se mai face câteodată și rar somn.

Sunt singur pentru că bărbaţii de azi văd o „curvă” în fiecare femeie și mă și ceartă pe mine că eu văd o femeie în fiecare ”curvă”.

Sunt singur poate și pentru faptul că nu  agreez mall-ul, petrecerile zgomotoase, barurile, cluburile, gregaritatea sterilă și degrabă și inutil cheltuitoare de timp, liniște și bani. Prefer altceva, total diferit, și de asta sunt singur, probabil. Fumul în nas, zgomotul ce-ți vibrează inutil plămânii, abundența și gregaritatea sterile nu mă mai tentează și asta mă însingurează.

Sunt singur și pentru că vreau să vorbim și să râdem în liniște puțin înainte să ne iubim, dar și după, sau mai ales după sau mai bine a doua ori a treia zi. Da, de cele mai multe ori vorbele de a doua zi nu se mai leagă, de aia sunt singur. Și par nebun când cer asta, chiar bătrânicios, unde ai văzut tu bărbaţi să discute și să plănuiască sau să viseze?

Sunt singur și pentru că nu simt nevoia s-o prezint imediat familiei mele, dar ea vrea să facă asta cât mai repede, de ce?, și să fim văzuți cât mai des și cât mai repede în public împreună. Nu-s o vedetă, dar fac tot posibilul să nu apar în luminile rampei, nu-mi  place. Este evident că n-am probleme să mă afișez cu femeia mea, însă prefer s-o fac doar după ce știm că avem un viitor de măcar de câteva zile sau săptămâni înainte, nu mă iluzionez la luni. O prefer înțeleaptă, chiar dacă este îndrăgostită-lulea. De o relație de ani de zile nici nu mai cred că poate fi vorba la vârsta mea, nu mai face nimeni planuri de viitor pe termen lung. Nimeni! De aia cred că sunt singur, lumea-i pe consum instantaneu, azi și mâine! – atât, eu sunt pe sedimentare și acumulare în timp, anii sunt unitățile mele minime de măsură.

Sunt singur pentru că eu mă pregătesc mereu pentru viitor și pentru pensie. Fac asta de zece-doisprezece ani, nu trăiesc doar în ziua de azi și pentru cea de mâine, pe mine mă interesează foarte puțin luna și anul viitor, eu fac planuri pe cincinale, de aia cred că sunt singur. Pentru că în timp ce eu pun deoparte un bănuț alb pentru zile negre, ceilalți aruncă pe geamurile larg deschise, fix ca buzunarele și portofele lor, banii negri din zilele albe și pe cei din credite sau leasinguri inutile și luate fără de cap, calcule sau perspectivă, de aia cred că sunt singur. Nimeni nu-i cu mine în viitor, toți sunt calați pe azi sau maxim ieri, claie peste grămadă și, culmea, perfect fericiți cu asta.

Sunt singur pentru că nu suport hoții, iar alţii îndeamnă la ignorare și să-i lăsăm în pace că oricum n-avem ce face să-i schimbăm. Zău! Oare? De aia sunt singur: pentru că mă gândesc că măcar atât trebuie să facem fiecare: să spunem lucrurilor pe nume și, mai ales, nouă înșine că suntem conduși de hoți, corupți și de incompetenți și că de aia ne merge greu și rău, unora.

Sunt singur pentru că-mi lipsește crunt, recunosc!, îmbrățișarea aia simplă și autentică, cea în care simți că te întrepătrunzi și în care te podidește plânsul de fericire uneori. Sunt singur pentru că n-am mai găsit de mulți ani o femeie care să aibă răbdare să stea îmbrățișată câteva minute continuu și să nu scoată un sunet. Doar să-mi asculte inima, măcar, așa cum eu încerc să-i ascult sufletul agitat când o strâng la piept dornic s-o liniștesc.

Sunt singur pentru că nu am cu cine să împărtășesc minuscule bucurii ale lumii, poate copilărești, clar naive, nesemnificative pentru cele mai multe femei astăzi, dar colosale și importante pentru mine:  o floare, o plimbare în parc, o discuție prelungă și relaxată despre orice subiect comun, iarba verde călcată în picioare, cititul, arta, liniștea, aerul tare de munte.

A început un an nou și mi se spune că, cică, nu suntem niciodată singuri. Că nimeni n-ar fi singur pe deplin și că există un petic potrivit pentru fiecare sac. La naiba… vorbe frumos poleite.